Alte ganduri despre presa

Pe vremea cand eram un simplu ziarist pe la Monitorul si activam pe domeniul Prefectura, institutia condusa de Gabriel Berca a realizat o analiza a activitatii prefecturale, asa cum era ea reflectata in presa. Ziarul “Monitorul”, deci subsemnatul, scrisese cele mai multe articole despre activitatea institutiei, ba chiar si cele mai multe cu tenta pozitiva. La prezentarea rezultatelor, Gabriel Berca nu a stiut sa imi spuna decat “Vad ca ma iubeste tare mult Vasile Nistor”. Ca o precizare, nu il cunoscusem inca pe actualul meu patron, nu ii stiam decat numele si pozitia, nimeni nu imi spusese ce si cum sa scriu despre Prefectura.

Ca la orice poveste, si aici avem o morala. Si anume ca noi, ziaristii, suntem mai mici, mai marunti decat sefii si interesele lor. Cel putin, in Bacau. De la noi publicul asteapta minuni, si, cu toate acestea, suntem tratati de parca am fi semnat un contract de sclavie permanenta cu patronatul. Oameni buni, fiti constienti de ceva: cine vrea sa fie independent si sa scrie fara ingerinte, poate sa o faca in samizdate sau online. Daca vrea sa fie platit pentru asta, trebuie sa se astepte la un contract ferm, cu limitari si piedici. Esti om integru, vei rezista presiunilor stupide si cerintelor dobitoace; esti om slab, vei fi carpa de sters pe jos a tuturor sefilor. Diferenta nu e data de gradul de independenta, ci de gradul de moralitate.

Intr-o emisiune TV, eu si fostul meu coleg de la Monitorul, actualmente redactor-sef adjunct la Observatorul de Bacau, am acceptat o eticheta. Aceea de oameni care lucram la un ziar, dar care ne asumam o anumita linie politica. Nu voi vorbi in numele lui, ci doar in al meu. Eu sunt om de DREAPTA. Punct. Nu voi aprecia niciodata politica de stanga in vreun material pe care il voi scrie la acest ziar si nu voi pleca niciodata pentru a-i pupa in cur pe socialisti in alta publicatie. Nu vreau sa educ pe nimeni, nu vreau sa influentez pe nimeni. Insa refuz sa mimez independenta. Asa cum alti ziaristi s-au obisnuit sa ia partea celui mai sarac, mai necajit sau mai bolnav, eu sustin niste valori perene. Nu am facut studii de obiectivism stiintific si nu ma pricep sa mimez respectul fata de toti indivizii ce populeaza acest pamant.

In acelasi timp, il sustin si pe patronul meu. De ce? Pai, pentru ca asa trebuie sa fie. El ma plateste, eu muncesc: e o relatie corecta si legala intr-un capitalism normal. Dati-mi un sef in lumea asta care imi spune “poti sa dai in mine, in familia sau prietenii mei” si ii voi fi angajat pe vecie. Asa, ne multumim cu ce avem. De bine, de rau, am libertatea suficienta sa conduc ziarul, nu ma toaca nimeni la cap, rareori exista discutii in contradictoriu asupra temelor din publicatie.

Stiti ce e frumos la o societate concurentiala? Daca il displaci pe Stavarache, gasesti imediat un ziar care iti face pe plac si iti dezvaluie secretele sale. Daca nu ii suporti pe Benea sau pe Nistor, la fel… Si asa trebuie sa fie. Un ziar care nu surprinde tensiunile si pasiunile timpului sau e un ziar fara vlaga, care relateaza si observa de undeva dintr-un turn de fildes. Or, polemica trebuie sa fie prezenta in spatiul public. Dupa mine, cea mai buna presa s-a facut in momentele hotaratoare ale istoriei: revolutia franceza, revolutia rusa, jurnalismul de razboi… relatari vii, pasionale, ce schimba conceptii si modifica destine. Asta vreau sa fac si eu.

In definitiv, ziarul este o reflectie a timpului sau. Iar eu sunt un produs al acestei epoci.