Indibidiguidibil

De fiecare data cand politicianul impotent isi verifica nivelul inexistent de barbatie, ramasa undeva pe culoarele antecamerei unde incepe dar nu se termina pupincurismul, conexiunile neuronale ale mintii strabatuta de imaginile impuscatului in vizitele oficiale din uzine, campuri si scoli, ii provoaca impulsuri marxisto-leniniste de satisfacere a unui electorat imaginar prin cel mai primitiv hand-job posibil: “ii strang mana si ii ascult problemele”. E o boala grea, cu transmitere partizana, prin care virusul capata brusc constiinta unei meniri superioare, incepand a cauta vinovatii pentru infectia produsa chiar de el. Speram ca profesionalizarea clasei politice va readuce la tacere pe acei indivizi intrati in sistemul sanguin prin seringile infectate ale postcomunismului, dar uninominalul (idee buna transformata in otrava prin expunerea la clasa politica actuala) mi-a daramat complet sperantele. Politicianul inca se crede Salvatorul si Datatorul de Speranta al Neamului Romanesc. Iar durerile sireacului popor se rezolva tot curativ, printr-o palma fina, intelectuala, trecuta prin furcile caudine ale strangerii noduroase de mana taraneasca.

Obsesiile unui populism de factura feudala vor face parte din arsenalul noilor candidati la functia de parlamentari asa cum pomenile in bani, pui si faina sunt componente fundamentale ale scrutinului pentru Primarie. Pana acum, lista stufoasa si impersonala ne-a salvat de aparitiile mesianice pe cal alb “a la Zelea Codreanu”; ma tem insa ca uninominalul, prost inteles de alegatori, mai prost inteles de alesi, va provoca niste scene cumplite in arealul rural romanesc. Imi imaginez cu teama un primar imbatranit in functie care-l poarta in brate pe tanarul candidat trimis de la centru, hahaind in dreptul oricarei babe strofa bine invatata: “Votati-l pa aista, ca-i baiet de-al nostru, si merge la Bucuresti ca sa va ajute cu pamantu’, si cu casa, si cu porumbu’ nevandut”. Iar bietii tarani vor saruta cu evlavie mana intinsa cu greata unuia care a terminat facultatea la seral, se vor mandri ca a dat “domnu’ deputat” mana cu ei, ca le-a promis ca vor avea drumuri noi si bogatie si… vor astepta inca patru ani pentru a-si vedea alesul in mijlocul lor. Tot pentru un schimb reciproc de degete, palme asudate si bunavointa mascata sub grimasa plictisita a obrajorilor ingrasati. Ca doar istoria nu se schimba, doar personajele ei o uita.

Moartea e clipa ce se prelungeste la infinit, e surasul impacat al ultimei bucurii, e fericirea ce incape intr-o singura lacrima. Accept moartea si o imbratisez, pentru ca e o constanta unica a existentei mele. Mor deci exist. In moarte devin inseparabil de amintiri, de senzatii, de gustul pe care iubita mea si l-a pastrat pe buze. Sunt spirit, suflet si idee, ma topesc in particule elementare in timp ce o caut pe cea care sa-mi ofere cheile catre imperiul cel dumnezeiesc. Ajung soapta, suspin, freamat, un gand sprintar, inabusit sub greutatea propriului paradox. Exist deci mor.

Moartea unui apropiat e inutila, tulburatoare, fada. Nu-i poti intelege motivele, caci le analizezi ca un suflet viu, neatins de tenebrele Styx-ului. Vrei sa urli de durere si sa condamni neantul, vrei sa-l smulgi din bratele reci ale nesfarsitului, vrei sa gonesti orice urma de teama din jurul universului tau atat de bine organizat. Nu reusesti, si nu pentru ca moartea e mai puternica decat tine. E imposibil sa ii rezisti caci toate drumurile duc catre aceeasi consecinta inevitabila. Nu i te opune, caci iminentul inseamna stare de beatitudine in cea mai buna dintre lumile posibile.

De ce sfarsitul personal e o fericire ineluctabila iar moartea celorlalti un accident cosmic, pentru care nu dorim sa cautam explicatii? Cred ca explicatia e facila. Fiecare suntem datori cu o moarte inca de la nastere. E stadiul 0 al omului, daca vreti: un individ, un deces. Ai murit, intri automat in Paradis; nu te intreaba nimeni de faptele rele, nu-ti pune niciun inger la incercare credinta. De cum incepi sa cresti, mortile de care esti direct raspunzator cresc. Ai parinti la care tii, ai rude, prieteni, toti indreptandu-se catre acelasi destin tragic. Ajuns la varsta dragostei, multimea de suflete ale caror moarte te poate dobori creste exponential. Nu mai e vorba doar de parinti, ci si de copii, soti, alti prieteni, colegi de serviciu. Imbarcati alaturi de ei in trenul mortii, le preiei angoasele si neimplinirile, le constientizezi teama si o raspandesti in jur, precum o molima. Pana la urma, dupa o viata de trairi in slujba mortii, ajungi si tu pe catafalc, mort pentru a renaste ca un spirit eliberat de frica.

La centru, liberalii si social-democratii au conlucrat pana mai ieri, de ziceai ca Tariceanu e soacra lui Geoana iar Norica Neculai si-a schimbat numele in Tamara, ca matusa deja era. In Bacau, primarul Stavarache se declara dusman de moarte al PSD-ului. La centru, liberalii si democrat-liberalii se au ca pisica si cainele, formatiunea lui Boc fiind in acesti ultimi doi ani singura sursa de opozitie reala la guvernul Tariceanu. La noi, fac aliante in administratie, ba mai mult, le respecta (lucru de mirare intr-o Romanie a tradarii mici si dese), votand toate proiectele la pachet intr-o vesela unanimitate. La centru, PSD-ul si PDL-ul joaca rolul lui Cain si Abel intr-o tragicomedie cu iz biblic. In Bacau, merg impreuna la judecatori pentru a-i convinge sa nu dea majoritatea in Consiliul Local liberalilor. Logica: nu exista. Efectul: avem o clasa politica locala divizata si incapabila de a propune si lupta pentru proiecte comune, utile comunitatii in care traiesc.

Vorbim atat de mult despre Iasi si fondurile pe care le primeste incat uitam un fapt pe atat de simplu, pe atat de clar: aia nu sunt banii nostri pentru ca nu am incercat macar o secunda sa-i accesam. Vedeti, copii, desi judetul Iasi e rosu la fata si corp, opozitia de acolo nu e nicidecum o opozitie ilogica. Il putem considera pe Fenechiu hot sau fraier, dar pana si un om ca acela a inteles ca realizarile mari se fac in echipa, ca trebuie sa-i tolereze pe social-democrati pentru a aduce bani la aeroport, bunaoara. Viceversa e si ea valabila: cum sa nu ii intinda Nechita o mana lui Fenechiu, cand e incarcata cu miliarde de lei de la buget? Daca ne uitam la noi in gospodarie, e jale. Avem aliante, insa acestea tin mai curand de interesele pecuniare ale membrilor decat de cele general-valabile pentru toti locuitorii judetului. Nu am vazut in cei trei ani de cand m-am intors la Bacau o idee generoasa impartasita si asumata de toti marii actori politici. Sa ne amintim cum Parcul Hit a devenit motiv de cearta, Zona Metropolitana, o iluzie invelita in straturi de minciuna, autostrada, o lozinca electorala, aeroportul, un fel de valiza la purtator pentru bagatorii in seama a politicii muncipiului de pe Bistrita. Din nefericire, halul nesimtit la care a ajuns partizanatul in Consiliul Judetean, o realitate resimtita de toti jurnalistii din Bacau, nu ne ofera alternativa. Timp de patru ani, politicienii nostri se vor ocupa de certurile pentru impartirea feliilor de saracie, timp in care vecinii nostri vor invata pe deplin sensul consensului, colaborarii si concordiei.

John McCain, candidatul republican la cea mai inalta functie de stat din Statele Unite ale Americii, a emis o declaratie-soc, de neconceput intr-o tara a pomenilor si rechinilor financiari cum e Romania: “Guvernul Federal nu ar trebui sa finanteze esecul AIG. Aceasta ar trebui lasata sa se prabuseasca pentru a se evita un hazard moral, adica obligarea contribuabililor americani sa plateasca din propriile buzunare un esec de management al conducerii companiei”. Ca Guvernul Federal a intervenit pana la urma cu un imprumut de 85 miliarde de dolari e probabil un efect logic al politicii statului-interventionist. Ca McCain a avut curajul unei asemenea declaratii e probabil un efect al sanatatii unui sistem politic, in care adevarul se rasplateste cu voturi, iar minciunile cu impeachment.

Intamplarea face sa fiu si eu inscris la AIG. Am o pensie privata la una din marile firme americane amenintate cu falimentul. Hotarat lucru, nu sunt norocos! Cu toate acestea, as fi fost mandru sa votez pentru un om ca McCain. Sistemul financiar e o ruleta, dar nimanui nu-i convine ca unii jucatori sa plece cu sacul de bani acasa in timp ce restul ramane cu ochii beliti in buzunarele goale. Nu avem nevoie de crupieri corupti, care sa avantajeze marii jucatori de pe piata. Cu toata teoria, insa, vad ca Romania nu-si poate permite sa intretina un om ca McCain. E incapabila sa-l gaseasca, sa-l creasca, sa-l urmeze si sa-l voteze. La alegerile generale, ne vom baza in continuare pe cumparatul de voturi, pe promisiuni populiste, pe notorietati discutabile, fara a incerca sa atribuim primului scrutin bazat pe votul uninominal o valoare morala intrinseca. E candidatul republican un exemplu de urmat? Poate, insa nu pentru noi. Alesii nostri vor arunca cu gaini si salamuri in electorat in timp ce crupierii ii vor aproviziona pe la spate cu contracte babane si bani negri.